turnul de fildes

In viata totul se face pe bucat: fractionat ceea ce merge pentru unii , nu se potriveste deloc altora sau cu altii. Pe cand faceam naveta in provincie, am invatat ca o mancare se face in trei etape (in cel mai bun caz), ca poti sa fii o profesoara buna, navetista fiind si o mama la fel de buna, cu copilul in grija bunicilor (pe care il vedeam zilnic si , dupa ce il tineam in brate 10 minute, alergam sa prind autobuzul). Daca atunci era vorba de chestii minore, de trucuri care ma ajutau sa ma descurc in viata abia inceputa, pe masura ce anii au tecut, viata mi-a aratat, mere, ca ea, viata adica, e un puzzle urias, pe care te straduiesti sa il completezi si, dupa ce ai reusit, constati ca nu ti-a mai ramas timp sa il si expui. Ai reusit sa pui toate piesele la locul lor: pentru familie, cateva, pentru meserie , iarasi cateva, pentru dragoste... pentru prietenie, pentru spirit, pentru trup... Pe bucati, piese diferite, te intrebi ce cauta in puzzle dar vezi ca altfel nu se poate: diversitatea da unitate. Ne mai miram ca, la sfarsitul vietii ne regasim sfasiati si solidari, in acelasi timp??!!

Atunci cand cei mici se bat, are mare importanta cine a inceput. Daca stai sa te gandesti, chiar are. La sfarsit insa, amandoi au vanatai, zgarieturi si plang prin colturi. Mai conteaza cine a inceput, avand in vedere ce a iesit?

Citesc o carte a unui japonez, umai ale lor se pot numi asa. Ce are remarcabil cartea asta e modul in care granita firava dintre iubire si ura este atat de bine evidentiata si explicata de-a lungul actiunii, felul simplu, nesofisticat in care eroina vorbeste despre sentimentele contradictorii pe care le traieste pentru barbatul iubit (si urat, in acelasi timp). Poate ar trebui sa incercati si voi acest exercitiu de sinceritate sau macar sa il parcurgeti, impreuna cu autorul, Teru Miyamoto, citind cartea.

Unii oameni sunt atat de indragostiti de imaginea pe care si-au creat-o, de ceea ce cred despre ei insisi, incat ar fi uimiti sa constate ca statusul creat si tot ce tine de el, nu reprezinta cateodata decat ceea ce vor ei sa fie, nicidecum ceea ce este in realitate. Omul devine, in timp, atat de mult o proiectie a celorlalti asupra lui, un simbol perfect al postului pe care il ocupa si al problemelor pe care le rezolva, incat "uita" sa mai fie el insusi sau, poate, nu a fost niciodata. In jurul meu sunt atatia oameni care, fara hainele cu care sunt imbracati, fara postul pe care il ocupa, fara tesatura de iluzii si minciuni pe care si le spun lor insisi in fiecare zi, n-ar mai fi decat niste mar furi contrafacute.

Oamenii se ataseaza de obiecte. Prea mult si de prea multe... Nu mai pot trai fara pantofii preferati, fara marca preferata de cafea, de parfum sau de masina. Nu se mai simt bine daca nu dorm pe cearsafuri de matase si nu beau Evian. Le sta in gat mancarea autohtona si le miroase urat tot ce nu e de import. Si tot stramband din nas,ajung sa nu mai aprecieze oamenii si ceea ce insemna ei, emotii, trairi, sentimente. Nu mai simt parfumul fanului proaspat cosit, nici culorile diminetilor si nici muzica izvoarelor. Au, in chimb, masina de serviciu si masina de week-end, haine si device-uri, telefoane si bijuterii, mobila noua si silicoane. Ce mai! Au tot ce isi pot dori sau sufera pentru ca nu le au.De ce ne piedem oare timpul si ne risipim energiile cu asta, cand tot ce s-a creat pe lume e al nostru? De ce trebuie sa avem, cand ne putem doar bucura de ceea ce vedem, auzim si simtim?Viata ne pedepseste mereu pentru lacomia noastra si noi nu intelegem nimic. Continuam sa ne cautam cerceii, ceasul, cheile...

In nemernicia mea...sunt inca un prieten de nadejde. In naivitatea mea... pot inca iubi neconditionat, In durerea mea... tot ceea ce simt este inca nealterat de lumea in care traim. In cinismul meu... exista inca atata suflet, incat sa nu ma rusinez bici fata de mine, nici fata de ceilalati. In visele si visurile mele... mai este inca destula speranta, atata cat sa merg mai departe, in ciuda greutatilor. Asa ca... desi imi place sa parafrazez replicile personajului, " in nemernicia mea" de om, profund uman si culpabil, in tot ceea ce este frumos in lumea asta, gasesc,mai gasesc inca, forta de a merge mai departe, "In nemernicia mea..."

"Piesa" din puzzle-ul copilariei mele... O declar de neinlocuit...Semnalmente: privire senina, suflet cald...Ofer recompensa ingerului-gasitor:inima mea de copil, alaturi de inimile sutelor de copii pe care i-a vegheat.. Somn usor!

Printre lucrurile care ma innebunesc cel mai tare se afla, la loc de frunte, rutina vietii de zi cu zi, ceea ce sunem nevoiti sa facem sau ceea ce facem pentru ca, unii dintre noi simt in asta un fel de siguranta care ii ajuta sa reziste. Mie, una, mi se pare ca tabieturile, cliseele, anumite locuri comune, rutina, in general, constituie principalul factor in a omori spiritul, in a ne egaliza, in a face din noi mici robotei, terorizati de teama de a trai din plin fiecare clipa. Imi analizez cu atentie miscarile, din momentul in care ma dau jos din pat: iau cutia de lapte din frigider, torn in cana si cana o asez in cuptorul cu microunde, rotesc butonul, astept (acelasi numar de minute), iau cana, pun plicul de ness, dupa ce l-am desfacut cu aceleasi operatii de fiecare zi, pun zaharina, amestec...gata! Si asta aproape in fiecare zi. Si este doar unul dintre aspectele vietii mele! Cred ca o sa schimb cana.